Carele va să zică, dl. Ion Diaconescu nu s-a îndurat să ne părăsească! Simbol al "eternei Românii" (varianta "moţăitoare", pentru că aceea "fascinantă" are încă probleme de repatriere de la Paris!), "fruntaşul" ţărănist e unul din simbolurile imobilismului politic. Orice i-ai spune, domnia sa îşi vede tacticos de treburi, mai dormitând, mai bălmăjind câte o frază incoerentă, mai trecând pe la un talk-show, mai furând de la Dumnezeu o zi şi de la parlament un salar. N-avem încotro, îl vom mai suporta câţiva ani, până când Natura cea milostivă se va îndura de scena politică românească şi va decide ceea ce slugarnicii săi subalterni nu pot.

Mă întreb pe ce se bazează prestigiul acestui domn cu aparenţă placidă şi încăpăţânare de catâr. Dacă până şi un armăsar politic precum Varujan Vosganian s-a cabrat elegant pe picioarele dindărăt şi a lăsat să-i treacă pe dinainte, şontâc-şontâc, ultima verigă umană care ne mai leagă de Corneliu Coposu, înseamnă că la mijloc se află un mister. Am, totuşi, impresia că dl. Vosganian, clamând scorţos că nu va ceda decât în faţa lui Ion Diaconescu locul întâi pe lista de Bucureşti, spera într-o retragere de bun-simţ a acestuia. Slabe speranţe! La astfel de oameni nu ţin nici politeţurile, nici apropourile. înşurubaţi în scaun ca-ntr-o capsulă de mac, ei acceptă să plece doar sub lovitura nemiloasă a coasei (am folosit, desigur, o metaforă!)

N-aş merge atât de departe încât să spun că dl. Diaconescu a distrus P.N.Ţ.C.D.-ul şi Convenţia Democrată de unul singur. Aceste embleme ale speranţei româneşti până prin 1996-1997 purtau demult în sine germenele indeciziei, ipocriziei şi neputinţei. Bătrâni şi bătrânicioşi, liderii ţărănişti purtau pe chip stigmatul imobilismului încă dinainte de a fi devenit stăpânii ţării. Şi parcă le stătea mai bine în chip de statui, înţepeniţi pe banca opoziţiei. Pentru că atunci când au încep