Am constatat că articolul de săptămâna trecută despre «România altfel» a avut oarecari ecouri. Aşa că m-am hotărât să scriu despre Italia. Nu ştiu dacă o să intereseze prea multă lume, deşi poate ar trebui.

Când am ajuns în Italia, în 1994 (mă dusesem acolo să predau limba şi literatura română la Universitatea din Roma), am fost surprins – după ce, desigur, m-am acomodat la „problematica“ locului – de frecvenţa lamentărilor „când o să intrăm şi noi cu adevărat în Europa?“. Îi auzeam pe italieni sau citeam în ziare nenumărate variaţiuni pe această temă şi observam că au şi ei acelaşi impuls comparatist pe care îl ştiam prea bine din România: „de ce n-avem şi noi autostrăzi ca-n Germania?“; „de ce sistemul nostru de sănătate nu e ca-n Austria?“; „de ce avem cele mai mari impozite din UE?“. Etc., etc.

Care va să zică, eu, venit din Estul postcomunist, credeam că am nimerit în miezul Europei (Italia fiind membră fondatoare a Comunităţii Europene, ale cărei Tratate s-au semnat chiar la Roma) şi amicii mei italieni îmi spuneau că am cam greşit adresa... Cu timpul, am început să înţeleg mai bine „l’italianità“ şi, mai ales, am fost avertizat să nu iau prea în serios lamentările, ci să iau în seamă faptele şi realităţile. Aşa m-am străduit să fac. Totuşi, refrenul „noi, italiani, siamo diversi“ („noi, italienii, suntem altfel“), auzit pe diverse voci de la tot felul de oameni, îmi răsună şi acum în urechi.

Au trecut aproape douăzeci de ani de atunci, dominaţi, în politica italiană (la fel de sucită, temperamentală, imprevizibilă ca şi politica românească) de figura lui Silvio Berlusconi. Care a anunţat recent că reintră în politică: la sfârşitul lui februarie, în Italia vor fi alegeri. Anticipate – ca majoritatea rundelor electorale din Italia postbelică, unde instabilitatea a fost regula: în aproape 70 de ani, ţara a avut vreo 60 de guverne (cel mai