Până la un punct, regulile şi procesul prin care acestea apar reglementarea sunt o componentă firească a vieţii sociale, o manifestare devenită aproape banală prin care autorităţile publice impun cetăţenilor şi entităţilor juridice comportamente şi atitudini, acţiuni sau abţineri. Ne-am obişnuit atât de mult cu reglementarea încât aceasta ni se pare chiar dezirabilă, pentru ca organismul social să nu se oprească din funcţionare, iar oamenii să nu se întrebe, buimăciţi, ce au de făcut în fiecare zi din viaţa lor. Oricum ar sta lucrurile, probabil că mulţi concetăţeni ar trăi cu un sentiment de nelinişte şi nesiguranţă ziua (ipotetică) în care nu ar fi emisă nicio normă, iar Monitorul Oficial nu ar mai apărea din lipsă de materiale de publicat. Probabil că angoasa resimţită ar fi în cea mai mare parte întemeiată, având în vedere faptul că regulile chiar joacă un rol important în organizarea interacţiunii dintre indivizi şi în temperarea pornirilor instinctive ale fiecăruia, de a-şi urmări numai sau în principal propriile interese. Problema reglementării nu este, fireşte, existenţa sa, ci până unde se întinde excesul sau abuzul de reglementare.
Explicaţia favorită pentru numărul mare şi în creştere continuă al normelor şi regulilor cărora comportamentul social trebuie să li se supună este complexitatea relaţiilor din cadrul societăţilor moderne. Pe măsură ce această complexitate se amplifică, s-ar părea că cetăţenii solicită tot mai multe servicii publice. În realitate, după cum au remarcat mai mulţi autori, presiunea nu vine de la societate în ansamblul ei, ci de la grupuri de interese, mai bine organizate şi cu obiective clare, astfel că ar fi eronat să aruncăm vina pe vox populi.
Reglementarea nu este însă un fenomen nou. Raportat la dimensiunea lor populaţie, număr de tranzacţii economice, grad de dezvoltare al tehnologiei etc. , nici a
