Aţi aprins vreodată becul? Normal, toată lumea face asta. Ei bine, mai puţin ştiut e faptul că în preţul plătit există o componentă indirectă ce constituie tarif pentru transportul energiei. Transelectrica preia curentul electric de la poarta hidrocentralei sau termocentralei şi îl transportă până în reţelele de distribuţie din fiecare regiune a ţării. Iar pentru acest serviciu, care este un monopol natural, este plătită. Suma e gândită să acopere inclusiv dezvoltarea reţelei, reparaţiile sau orice alte lucrări necesare.
Ei bine, tocmai aceste lucrări sunt acum scăpate de orice control al Transelectrica. Şi asta pentru că sunt realizate de SMART, o subsidiară proprie, care are conducere diferită şi priorităţi proprii. Iar Transelectrica nu are nici un fel de control asupra ei, din moment ce numirile sunt făcute la nivel politic, de către ministerul Economiei. În 2010, instituţia, pe atunci sub conducerea lui Ion Ariton, a observat că aceste cheltuieli sunt pe cale să crească, aşa că posta pe propriul site un proiect de fuziune între Transelectrica şi SMART. Deşi o companie aproape anonimă, aceasta din urmă este un „parazit” care trăieşte aproape exclusiv prin realizarea de lucrări de mentenanţă la nivelul liniilor electrice de înaltă tensiune, inspecţii tehnice periodice şi diverse reparaţii curente în staţii şi pe linii. Sau, ca să cităm din Hotărârea de Guvern 710/2001 prin care s-a înfiinţat SMART, aceasta „are ca obiect principal de activitate efectuarea de revizii şi reparaţii la echipamentele primare din reţelele electrice, remedierea incidentelor la instalaţii electrice, prestări de servicii în domeniul energetic, microproducţie de echipamente electrice”.
Între fuziune şi evaziune
Ministerul Economiei argumenta în 2010 că „din analiza evoluţiei cheltuielilor în perioada 2007-2009, pentru următorii cinci ani, pentru aceste categorii de acţi