Nu credeam să ajung vreodată să-l regret şi să-l evoc nostalgic pe Şerban Cioculescu. Sursa: Sorin Antonescu
Era tot ce se poate închipui mai deosebit de idealurile criticii literare întru care ne-am format şi în care credeam cu dulce-crudul fanatism al tinereţii. Om de şcoală veche, mic burghez îmbibat de clasicismul francez şi de sfânta retorică a veacului Luminilor, social-democrat, polemist de cafenea, ironic şi calamburgiu, şarjând aluziv, picant şi fermecător, „Şerban cel Rău“ - cum era poreclit în presa literară - era un atlet al pozitivismului, al raţionalităţii necondiţionate. Chiţibuşar, fascinat de filologicale şi citind exclusiv prin filtrul preciziei obsedante, „Moş Cioc“ era alergic la cele metafizice, adorator de Caragiale tatăl şi crunt vitregitor de Mateiu, nepăsător persiflant de Eliade şi hărţuitor al bufonadelor lexicale nichitastănesciene, chit că-l venera pe Arghezi şi slujise-n tinereţe modernismul, sincronismul şi estetismul lovinescian. Pătimaşi artişti ai criticii creator-narcisiace, ai hermeneuticii, misticii poetice şi labirinturilor baroce, noi îl exasperam de-a binelea pe venerabilul factolog, cu care binevoiam, de altfel, să şi polemizăm subtextual, mai ales după ce-i prindeam câte-o filipică antiludică tipărită taman în „Scînteia“...
Ce mai încolo-ncoace, aşa istorie literară cum făceau Domnia Sa, Zigu Ornea şi Mircea Zaciu nu mai avem (cu, slavă Domnului, unica excepţie pe nume Alexandru George) şi mi-e teamă că nu vom mai avea.
Aşa se face că am recitit acum cu alţi ochi „Amintirile“ pe care i le reeditează Simona Cioculescu la Muzeul Literaturii Române (prima ediţie a apărut în 1975, a doua în 1981). Dacă ar fi trăit şi după 1989, Cioculescu (1902-1988) şi-ar fi rescris, cu siguranţă, în deplină libertate evocările. Ar fi lăsat ca atare paginile despre Mihalache Dragomirescu, N.D. Cocea, Ionel şi