Ca de obicei, cand stagiunea e inchisa, iar agenda comentatorului e goala, vine momentul privirii in urma, asupra a ceea ce a oferit anul teatral nu demult incheiat. Este vorba, fireste, despre o perspectiva partiala si declarat personala - ca sa evitam obsedanta pereche obiectiv-subiectiv, ce pare sa-i urmareasca atat pe cronicari, cat si pe beneficiarii (ma rog. ..) lucrarilor lor. Caci nimeni, oricat s-ar stradui, nu poate fi obiectiv, subiectivitatea fiind inerenta conditiei umane. Ceea ce, in schimb, oricine poate incerca este sa fie corect.

Lucru care nu-i catusi de putin mai usor; si nici mai simplu. Dincolo de faptul ca, in calitatea sa, va sa zica, de om, cronicarul are si el tariile si slabiciunile lui (tarii de cap si slabiciuni de inima), viata actuala a scenei romanesti nu constituie deloc mediul prielnic exercitiului critic onest. Nu sunt de vina pentru asta numai datele strict materiale ale problemei - de pilda, amanuntul jenant ca, redactiile publicatiilor de cultura fiind, in general, sarace-lipite, ziaristul viziteaza teatrele din tara pe cheltuiala acestora din urma, profitand de invitatiile cu masa-casa asigurate, ceea ce contribuie la discrete (uneori; alteori, de-a dreptul grosolane) deformari ale realitatii de la fata locului: cum sa le spui public unora care te-au gazduit si "omenit" ca spectacolele lor sunt proaste? Desi pare minora si oarecum hazoasa, situatia aceasta (atat de raspandita incat tinde sa fie perceputa ca normala) pune temeinic umarul la crearea unor ierarhii bizare, daca nu false de-a binelea; si, adeseori, initiatul va sti sa deduca, din tonul delirant ori, din contra, rezervat al cronicii, cum a aratat nu spectacolul, ci tratatia de dupa. Abstractie facand de asemenea imprejurari sordide (vai, cat de omenesti, totusi!...), ramane in picioare chestiunea de fond: climatul artistic mediocru genereaza retele de "p