Filosofia bizantina este ceva greu de determinat conceptual, desi nu au lipsit incercarile de a o face. In orice caz, o tema de filosofie bizantina trebuie, de buna seama, tratata diferit, dupa o metoda aparte decat cea cu care suntem obisnuiti atunci cand incercam sa intelegem gandirea scolastica, de exemplu.
In ceea ce priveste spatiul bizantin, intelegerea termenului de "filosofie" este dificil de realizat de catre un cercetator daca nu ia in calcul dubla interpretare, in concordanta cu dubla metodologie a teologiei, prezenta in cultura bizantina inca din perioada de inceput a acesteia. Este vorba in principiu despre teologia ca experiere, ca mod de traire a dogmelor si de teologia vazuta ca o hermeneutica a acestei experieri. Aceasta hermeneutica este cu usurinta numita de bizantini "cugetare filosofica".
Avem asadar, o exprimare "filosofica", in fapt, o hermeneutica, a unor continuturi care transcend cu mare eficacitate orice fel de aparat conceptual pentru ca sunt de natura teologica. Receptarea teologica a filosofiei si raportarea filosofica a teologiei in materie de terminologie pot fi decodificate ca argumente ale complementaritatii teologie-filosofie in spiritualitatea rasariteana.
Pentru ca metodologia teologiei a fost dubla, a fost extrem de dificil sa se poata crea in Bizant scoli filosofice. Acestea pot fi identificate mai degraba in diversitatea centrelor de gandire teologica, ce propuneau diferite modele si metode hermeneutice. Scoala din Alexandria, de pilda, fiind si cea mai veche, a ramas in istoria Bisericii si cea mai expusa ereziilor datorita apropierii ei, in foarte multe cazuri problematice, de platonism, neoplatonism sau de curente gnostice si tipuri de spiritualitati sincretice din Antichitatea medie si tarzie. Pe de alta parte, Scoala din Antiohia a beneficiat din plin de aristotelismul prezent acolo prin diversi
