În „Blifat“, spectacolul Teatrului Odeon din Bucureşti, un puşti în vârstă de opt ani îşi pedepseşte familia pentru intoleranţă şi pentru moştenirea genetică pe care a primit-o. Băieţelul cu vocabular precar şi cunoştinţe high-tech peste medie este reflexia malformată a sufletului părinţilor lui.
„Ăla micu" se hrăneşte în fiecare zi cu abrutizare şi adună în el o ură pe care vârsta copilăriei o transformă într-un simplu joc. Textul lui Gabriel Pintilei, dramaturg aflat la a doua piesă scrisă, după „Elevator", pune sub microscop o celulă (de bază) în care se regăseşte esenţa familiei româneşti tip.
Teatrul social îmbracă haina umorului pentru a ascunde trupul zbârcit al iubirii care încetează să mai existe. Au trecut zece ani de când tatăl de 52 de ani, pensionat pe caz de boală, n-a mai vorbit cu adevărat cu soţia lui. Tranziţia le-a confiscat trecutul şi viitorul. Relaţia lor afectivă incertă este dublată de colapsul financiar. Cei trei copii ai lor încearcă să iasă din haosul generalizat al lipsei de comunicare agăţându-se fiecare de câte ceva: „ăla mare" de droguri şi de iluzia unui mare câştig la casa de pariuri, „aia mijlocie" de visul unei slujbe cu ajutorul căreia să-şi plătească o chirie în altă parte şi „ăla micu" de lumile virtuale.
„Veţi râde în hohote, până la ultimele zece replici", a spus Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon, într-un discurs de prezentare a spectacolului. Producţia regizată de Alexandru Mihail a inaugurat noua sală a instituţiei bucureştene, Odeon Studio, fructificând la maximum un spaţiu de joc care se poate supune rigorii oricărei fantezii. Spectatorii aflaţi la doar câţiva metri de scenă au beneficiat mai mult decât de un pahar gol, pe care să-l lipească de un zid, ca să audă mai bine. Scena împărţită de covoare şi de mobilier într-un apartament cu trei camere, o baie şi o bucătărie minuscule, fără ziduri, oferă