Trecuse mult timp de când nu mai dădusem la copii lapte. Dar, cum să ajung la "nepreţuitul", dacă la ora 9:00 noaptea trebuia să mă aşez la coadă?! Începusem o prospectare a terenului aurifer: bătrâne şi bătrâni care-şi făcuseră o nouă profesie şi anume "codar". Adică un individ, nu importă sexul, care stă la orice coadă, în schimbul unei taxe sau al unui serviciu. Eu am avut o persoană care mă ajuta câteodată. Am găsit o vecină, proaspăt pensionată, deci în vână, care s-a oferit să-mi ţină locul la cozi.
Am vorbit cu ea să-mi ţină rândul la lapte. Am convenit să mă duc la rând pe la ora 4:00 dimineaţa, când încep să apară înlocuitorii, asigurându-mă că la ora 5:00 laptele era deja distribuit şi puteam să mă duc liniştită la serviciu.
Ora patru s-a făcut şi la post eu m-am postat. Nu rimează, dar aşa a fost. Am descoperit-o pe Felicia pe la o treime din coadă şi m-am vârât lângă ea, fără nici un protest din partea codarilor, informaţi din timp. După ce am schimbat câteva cuvinte şi i-am dat o sticlă de cola cu cafea fierbinte, ce a făcut un tur pe la încă două codare, Felicia m-a pus la curent cu modul de lucru, adică: să nu mă desprind de ea sub nici o formă, să stau după moşul cu bască din faţa noastră, pentru că el e "deschizătorul" de drum, precum şi că trebuie să fiu cu ochii în patru în momentul în care va veni maşina cu sticlele. Momentul cel mai periculos, pentru că atunci vor profita de zorul descărcării maşinii unii, care se vor infiltra printre cei de la coadă, se vor oferi să ajute la descărcat şi vor cere să fie serviţi, cu mai multe sticle, înainte de rând. Mi-am însuşit strategia şi m-am încordat la muşchi, pentru orice eventualitate.
După 20 de minute, apare în semiîntuneric maşina cu laptele. Parchează cu spatele şi şoferul deschide uşile din spate. În momentul ăsta, câteva persoane din faţă au năvălit pe partea op
