Alteritatea nu ne convine, deci ingaduit ne este sa o oprimam. La inceput pentru a ne fi mai bine, apoi din simpla obisnuinta, in cele din urma chiar dintr-o rafinata placere de a calca in picioare ceea ce ne e strain. Va suna cunoscut? Priviti mai atent in jurul dumneavoastra si veti descoperi destule scene similare. Matei Visniec este unul dintre cei mai cunoscuti dramaturgi contemporani, jucat si in Iasi in fiecare stagiune. Succesul lui se explica si prin faptul ca teatrul sau ataca teme ale actualitatii, punindu-i spectatorului in fata o oglinda deloc confortabila. Spectacolul nu mai are nimic demonstrativ, nu mai face cu ochiul, ci spune fatis ce are de spus, cu o franchete ce-l cistiga pe cititor/ spectator, si asta pentru ca textul i-o permite. Exemplar din acest punct de vedere este piesa-experiment Teatru descompus sau omul-pubela, la care ma voi referi in continuare, fie si pentru ca avem destule de invatat din ea. Omul din cerc este cel care refuza contactul firesc, simplu cu ceilalti; e cel pentru care empatia nu mai constituie o obisnuinta, o necesitate, ci o sursa de spaima: "Daca vreau sa fiu singur, ma opresc, scot creta neagra din buzunar si trag un cerc in jurul meu. In interiorul cercului ma simt la adapost". Cit de linistitoare e insa aceasta securitate aparenta? Caci nu agresiunea sociala este problema, nu avem de a face cu vreun caz particular de agorafobie, ci cu o anxietate devenita boala vremii: individul nu se ascunde doar de celalalt, ci mai ales de sine insusi: "Cercul ma izoleaza perfect de lumea exterioara si de mine insumi", se entuziasmeaza el prosteste. Ce mai ramine din om, de vreme ce el fuge de realitate si se fereste din calea propriilor problematizari, isi refuza dilemele, indoielile, refuza, de fapt, viata? Nimic altceva decit un "sclav fericit", un rob al unor inertii pe care si le-a creat si in mediul carora se simte, chipuri