Exista in noi o abilitate robusta - de transfer al responsabilitatatii culpabile catre alteritate -, abilitate rezistenta chiar in clipele cind exercitarea ei propriu-zisa inseamna negarea evidentei. Sint convins ca respectivul impuls constituie o trasatura de caracter national, dar el devine vizibil, din ratiuni firesti, mai ales la persoanele publice. Deunazi, intr-un birou functionaresc al urbei noastre, am trait o scena de toata frumusetea, cu ramificatii, as spune, pina in adincurile mentalului nostru colectiv. Mi s-a cerut (politicos, trebuie sa recunosc) sa completez un formular complicat, cu zeci de intrebari, intre care - daca nu ma insel - vreo doua se refereau si la laptele supt de la propria-mi mama. Am inceput sa lucrez, concentrat, la o masuta, incercind sa ignor agitatia unui baietel de vreo cinci ani, venit, in mod clar, de la gradinita si nevoit, probabil, sa stea alaturi de mama sa pina cind (si) ea isi va fi terminat programul. Mama - o doamna tinara si voluminoasa - era, ca sa zic asa, functionara principala a locului, fiind secondata de o subalterna blazata (aparent, si cu atributii de secretara), care scria ceva la un birou alaturat. Pustiul se dadea cu capul de toti peretii, zimbind stirb in rastimpuri la apostrofarile materne - altfel suficient de benigne: "Renato, stai cuminte ca-l superi pe domnu'!", "Renato, vezi c-ai sa te lovesti si-or sa-ti cada si ceilalti doi dinti din fata!", "Renato, te spun lu' doamna educatoare si nu te mai ia la teatru!", "Renato, nu-ti mai dau prajituri!" etc., etc. Din pacate, Renato vadea o insensibilitate structurala la observatiile mamei sefe si, in scurt timp, sarea violent, cocotat cu picioarele pe masa unde ma chinuiam cu interogatoriul birocratic. Mi-am vazut, stoic, de treaba pina cind - slava Domnului! - Renato, dezamagit pesemne de tacerea mea si parca putin obosit, a plecat intr-un colt al camerei, st