Criza financiară nu lasă gol doar buzunar europenilor ci şi paharul toleranţei şi al concordiei. Teama diluării spiritului naţional, al năzuinţelor şi obiectivelor comune, pare să sperie oamenii de stat europeni cel puţin la fel de mult ca intransigenţa ulterioară adoptării unei poziţii naţionalist dure.
Naţionalismul intolerant a primei jumătăţi a secolului XX a fost crucea pe care generații întregi de europeni, martori ai ultimei mari conflagraţii mondiale, au fost obligaţi să o poarte. Teama războiului generalizat, a urii viscerale pentru celălalt, a deformării alterităţii, au pus bazele noii ordini politice europene. De mai bine de jumătate de secol, retorica pro-europeană a încercat să acopere frustrările provocate de Versailles, accentuând ce-i comun, în dauna a ce e propriu.
În plin naționalism fervent, Albert Einstein spunea că "naţionalismul este boala copilăriei umanităţii", care urma să fie vindecată, cel puţin în Occident de binomul Franţa-Germania, altădată simbolul disensiunilor europene. Astăzi, la şase decenii de la viziunea lui Jean Monnet şi a lui Robert Schuman, Europa pare a fi din nou la o răscruce, sfâşiată între urmarea drumului european asumat de primele generaţii postbelice şi crizele acute de identitate, cauzate de migraţie şi declin demografic.
Franţa, Slovacia...
Criza financiară nu lasă gol doar buzunarul europenilor ci şi paharul toleranţei şi al concordiei. Teama diluării spiritului național, al năzuinţelor şi obiectivelor comune, pare să sperie oamenii de stat europeni cel puţin la fel de mult ca intransigenţa ulterioară adoptării unei poziţii naţionalist dure. În urmă cu câteva zile, Francois Fillon, premierul Franţei, a propus o iniţiativă legislativă ce urmează unei dezbateri publice privitoare la identitatea naţională a francezilor. Francezii propun introducerea unor noi obligaţii civice printre care putem am
