Dacă, din punct de vedere editorial, primii ani ai tranziţiei, au fost dominaţi (era firesc să fie aşa) de mărturiile celor care, într-o formă sau alta, au înfruntat regimul comunist şi au cunoscut pe propria lor piele tehnicile de teroare ale sistemului concentraţionar din anii '50, în ultimii ani au început să apară şi altfel de mărturii despre viaţa dinainte de 22 decembrie 1989. O serie de texte apărute în presa culturală şi în volume colective demonstrează că în vremea din urmă s-a creat un interes cu totul special pentru ceea ce s-ar putea numi "confesiunile inocenţilor", referitoare la perioada comunistă. Este vorba despre amintirile complet dezideologizate ale unor oameni tineri, pe care căderea regimului comunist i-a surprins pe băncile şcolii sau recent absolvenţi (mai toţi cu vîrste de sub 30 de ani în momentul căderii lui Nicolae Ceauşescu).

Nici eroi, nici victime (sau, în egală măsură, şi eroi, şi victime), aceşti oameni s-au născut şi au copilărit în anii de relativă liberalizare a regimului comunist ('60-'70), pentru ca finalul ubuesc al dictaturii ceauşiste (perioada de după mijlocul deceniului nouă) să-i găsească în jurul vîrstei majoratului sau puţin dincolo de ea. Pentru ei, ca pentru toţi românii şcoliţi în anii '70-'80, teroarea închisorilor comuniste din anii cincizeci este deja un subiect închis (fireşte, excepţie au făcut cei ce au avut în familie pe cineva care a parcurs o asemenea experienţă), modul în care s-a făcut cooperativizarea agriculturii nu mai interesează pe nimeni, iar elementele de doctrină marxistă studiate în şcoală reprezintă doar nişte plicticoase vorbe goale ce trebuie memorate mecanic (cu siguranţă numărul celor atraşi de studierea Capitalului nu era mai mare decît al celor care citiseră... Sein und Zeit). Roşul ideologiei comuniste devenise unul foarte relativ pentru aceşti tineri care primiseră cu mîndr