Ivit într-un mediu încărcat de prestigiul unei temeinice şcoli clasice, cea rusă, cu o tradiţie de peste două sute de ani, dansul modern şi-a făcut loc târziu şi cu greutate în fosta Uniune Sovietică şi în Rusia de astăzi. El a apărut nu prin ruptură, ca în alte locuri - fapt care nu ar fi fost permis de regimul politic comunist, alergic, ca oricare regim totalitar, la diversitate şi diferenţă - ci prin remodelarea şi îmbogăţirea formelor academice, pe linia unui stil neoclasico-modern. Fenomenul nu este însă unul izolat, propriu numai spaţiului rus, ci chiar unul foarte răspândit în cea de-a doua jumătate a secolului XX, atât în Europa, cât şi în America, dezvoltat în paralel cu alte direcţii ale dansului şi înglobând autori de mai largă sau mai restrânsă respiraţie creativă, unii chiar vârfuri ale coregrafiei mondiale, precum John Neumeier, Matz Ek sau Jiri Kylian.
În Rusia sovietică, Leningradul sau Sankt Petersburgul de altădată şi de astăzi s-a dovedit a fi un loc cu un ambient permisiv unor astfel de deschideri coregrafice, realizate mai întâi de neoclasicianul Leonid Jacobson, modelatorul unor adevărate bijuterii miniaturale, coregraf care îşi creează aici propria sa companie, în 1970. El este urmat de Boris Eifman, format la Chişinău şi cu studiile desăvârşite la Leningrad, care fondează în 1977 compania pe care am putut-o vedea în primele zile ale Festivalului Internaţional "George Enescu" din acest an, companie denumită atunci Teatrul de Balet din Leningrad, iar astăzi Teatrul de Balet Boris Eifman din Sankt Petersburg.
Două seri la rând, pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, am urmărit spectacolele create de Boris Eifman cu compania sa, Giselle rouge şi Moličre şi al său Don Juan (îndreptăţită traducere a titlului propusă de Luminiţa Vartolomei), lucrări integral concepute de autor, ca scenariu, regie, coregrafie
