Deşi recent, în ziua de 21 mai 2013, s-au împlinit 22 de ani de la asasinarea încă neelucidată a marelui savant Ioan Petru Culianu, charisma sa nu s-a istovit, ci ne urmăreşte obstinat. Dovadă stau numeroasele exegeze ce-i sunt închinate, caracterul stimulativ al întrebărilor pe care le-a ridicat, al problematicii pe care a îmbrăţişat-o de o manieră vizionară. Unul dintre volumele de referinţă despre gândirea lui Culianu este Ultimul Culianu de Horia-Roman Patapievici, apărut la Ed. Humanitas în 2010, o carte ce reuşeşte să fie unitară prin ordonarea şi rescrierea unei suite de articole, studii, prefeţe, conferinţe realizate de autor între anii 1994–2003. Rezultatul acestui travaliu, care impresionează şi prin investiţia de sine (în sensul emoţiei şi mărturisirii unei filiaţii), este însă nu doar o sinteză comprehensivă a gândirii lui I.P. Culianu, ci şi refacerea pasionată a traseului intelectual ce l-a condus pe acest savant de la statutul de învăţat erudit „de tip Wartburg“ („tânărul Culianu“) la acela de „şaman al propriei opere“, ce descoperise o mathesis universalis pe care dorea să o împărtăşească întregii lumi, nu doar mediului academic („ultimul Culianu“). Ceea ce autorului îi reuşeşte cu brio este, nu în ultimul rând, să redea profilul unui om fabulos, care realizează fără nicio sforţare ori stridenţă şi, mai mult, cu titlu de intensă asumare personală joncţiunea cu un mod imemorial de a gândi, situându-se, firesc, în prelungirea Renaşterii şi a antichităţii cugetului omenesc.
H.-R. Patapievici punctează existenţa unei cezuri (pătrundere luciferică a gânditorului individual într-un spaţiu interzis, bine păzit de principiul Absolut) şi a unei cenzuri transcendentale (noţiune preluată de la Lucian Blaga), pedepsitoare a acestei intruziuni, amuţindu-l pentru totdeauna pe intrus, prin nebunie (Nietzsche, caz
