„Fara fanatism nu se poate face critica, mai ales intr-o atmosfera placida si influentabila“, scria in Teatrul, prin 1965, Lucian Pintilie, adept al „temperamentelor critice fanatice“ (alaturi de „personalitatile exceptionale ratacite in teatru“, „teoreticienii inzestrati care au un dispret prea transparent fata de actul teatral propriu-zis“ si „prostii iluminati care recad apoi, natural, in armonioasa lor ignoranta“).
„Exprimarea opiniei – chestiunea nr. 1 de constiinta morala a criticului –, set pretextul unor infinite exercitii de disimulare“, isi manifesta el nemultumirea tot atunci (articolul se numeste Critica e o specie a literaturii, nu a gazetariei). Cam cu aceleasi argumente – la 40 de ani distanta si luindu-mi afirmatiile radicale si dezinhibate ale lui Pintilie drept sprijin moral – imi asum inevitabilele banuieli de abatere deontologica nascute de ceea ce voi scrie in continuare.
Fanatismul teatral (pe linga o paguboasa si naiva capacitate de a ma entuziasma, tot teatral) m-a facut sa ma apropii de spectacolul lui Radu Apostol de la Braila, Woyzeck, si tot el ma face sa-ncerc – cu altfel de instrumente, critice, de data asta – o lectura a lui din unghiul pe care spectacolul insusi il deschide. O opinie exprimata fara nici o disimulare, incepind cu cea a situatiei speciale in care ma aflu (de a fi facut la acest spectacol, la o luna de la premiera, unicul caiet-program al existentei mele previzibile).
In orice implicare a cronicarului in viata scenei (chiar daca vine dupa ce spectacolul a fost terminat, cum e cazul meu), dincolo de sanctionarea obligatorie din partea comunitatii critice (reticenta, pentru ca patita, mult mai mult decit cea a practicienilor fata de transgresarea normelor ecuatiei creator-comentator), riscul e cit se poate de clar: matematic, raportul dintre intilnirile care imbogatesc uman si teatral si re
