Galeria Dialog este o continuă (mai e nevoie să spun şi plăcută?) surpriză. Dacă, până nu demult, uimirea degustătorilor de artă era întreţinută aici de diversitatea manifestărilor şi a schimbărilor de registru, de ingeniozitatea expunerilor tematice, de calitatea antologiilor plastice şi, adesea, de valoarea selectaţilor, de punerile în acord inventive ale expozanţilor, iată că, acum, prin retrospectiva Cella Neamţu şi, mai ales, prin aceea dedicată lui Ion Nicodim, galeria se avântă în proiecte care ar trebui să constituie preocuparea muzeelor de anvergură naţională. Nu am ştiinţă de mecanismele prin care a fost adusă pe simeze expoziţia "Ion Nicodim - De-a lungul unei vieţi", de perioada ei de eclozare şi nici de eşafodajele ridicate de întotdeauna competentul curator al acestui spaţiu (Ruxandra Garofeanu), însă, văzând-o, efortul strict tehnic al aducerii laolaltă a unor lucrări din colecţia artistului (unul dintre cei mai originali şi mai puternici pe care i-a dat plastica românească a ultimei jumătăţi de veac), şi a altora, cele mai multe, de la MNAR, MNAC, Muzeul de Artă din Constanţa, Muzeul de Arte vizuale de la Galaţi, sau Muzeul judeţean Buzău, mi se pare absolut copleşitor. Pe de-o parte. Pe de alta, remarcabilă este punerea în scenă, deopotrivă inspirată şi nobil încăpăţânată, a lucrărilor (de la grafică la pictură sau colaj, şi de la tapiserie la sculptură). Într-un spaţiu oarecum impropriu etalărilor vaste - căci sala Dialog este ofertantă mai mult pe înălţime, decât ca amplitudine a perimetrului - îşi găsesc loc atât frământările chtoniene ale lui Nicodim - sculpturile sale din bardă, întrepătrunse de fierătanii bizare, reprezentările peisagistice - întodeauna evanescente - sau portretistice de factură "tradiţională", cât şi "Lacurile" sale abstracte, tăcute şi subtil-sugestive ca nişte haikuu-uri. Acestea din urmă se revarsă într-o cascadă de so