„Ce vom face duminică la vot? Cui încredinţăm destinele noastre şi ale ţării? Vom găsi calea bună sau o dăm iar în bară şi urmează patru ani de chin?”. Astăzi, după ce avem rezultatele votului, cred că tocmai cei care şi-au pus aceste întrebări nu s-au prezentat la urne.
N-au găsit răspunsul motivaţional. Altora nu le pasă deloc de politică şi n-au călcat niciodată într-o secţie de votare. Grosul electoratului, însă, are simpatii politice. Le exprimă din patru în patru ani.
O istorie a ultimilor 22 de ani arată că, la noi, rezultatul votului are în el mesajul răzbunării. Dar şi că, invariabil, finalitatea guvernării aleşilor s-a regăsit între limita unui regret amar şi cea a sentimentului că răzbunarea e arma oamenilor fără viziune. În 1990 şi 1992, românii au votat stânga. Cu ură maximă, au adus la putere dreapta, în 1996.
La sfârşitul mandatului CDR-Emil Constantinescu, plângeau dezamăgiţi şi, cu un procent major, şi-au dat votul socialiştilor lui Iliescu şi Năstase, în anul 2000. Răzbunare pentru iluziile spulberate. Apoi, în 2004, din nou simţindu-se furaţi, au văzut în Traian Băsescu şi în alianţa D.A. înflorind speranţa că se va face curăţenie în ţară. Deja românii erau sătui până peste cap de corupţie, promisiuni şi minciuni.
Încrederea şi simpatia pentru Băsescu şi guvernul Boc s-au erodat, dar, totuşi, în 2008, românii au votat în favoarea lor. Criza economică, cu primele semne apărute în 2009, a anihilat toată încrederea şi a declanşat o ură mistuitoare împotriva celor care au tăiat pensii, salarii, ajutoare sociale. Românii au trăit rău şi n-au înţeles de ce e necesară o asemenea perioadă de sacrificiu.
Nici politicienii „portocalii” n-au ştiut să le explice, aşa cum n-au ştiut să-şi dezvolte propriile strategii de partid, menite să le aducă un scor onorabil la alegerile de duminică. A şaptea răzbunare aruncă România în tunelul ti
