Lauda, dragi cititori, lauda este mantia stralucitoare in care se invesmanteaza vorba si fapta persoanei care plagiaza. Gandul de rezistenta al unei astfel de fapturi intunecate este simplu, robust si limpede: "Mama, sunt atat de bun incat sunt cel mai bun!".
Plagiatul este, fara indoiala, un act reprobabil care combina in chip mirific inselaciunea cu minciuna, neputinta cu aroganta si necinstea cu nerusinarea. Impletirea inselaciunii cu minciuna reiese din definitiile cele mai simple. De pilda, in Legea 206/2004 privind buna conduita in cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si inovare, plagiatul este definit drept „insusirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obtinute, prezentandu-le drept creatie personala". In aceeasi lege, plagiatul este considerat intre formele de frauda in stiinta, alaturi de „confectionarea, falsificarea sau instrainarea ilicita a rezultatelor cercetarii stiintifice". Pe cat de aspru este tonul legiuitorului fata de plagiator, pe care, de altfel, il asimileaza unui tip uman peren, escrocul, pe atat de nebuloase sunt sanctiunile impotriva impricinatului. Da, spune legea, un escroc, oricat de afabil ar parea cuiva la un moment dat, tot raufacator se cheama ca este. Dar, cand vine vorba de a-i da raufacatorului o pedeapsa pe masura faptelor comise, lucrurile se complica atit de mult incat derularea prin justitie a unui proces contra plagiatului e tot la fel de spinoasa ca retrocedarea unei proprietati confiscate abuziv. Ca orice sarlatan, plagiatorul preschimba un betesug moral, in speta neputinta de a crea, in atu. Ca prin minune, ologul se ridica si incepe sa danseze. Spectacolul e cu atat mai credibil cu cat nevolnicul (plagiatorul) patrunde mai cu aplomb in pielea eroului (autorul plagiat). Cu ochii atintiti la scena, spectator
