Pictoriţa Tina Popa va împlini în prima lună a lui 2012 o vîrstă de invidiat, în sensul carierei profesionale, dar şi pentru că nu-şi conţine latura de pierderi în vămile biologice; ea ilustrează tipul de imbold pentru generaţiile culturale al căror campion e întruchipat acum, la noi, de Neagu Djuvara. Bogăţia listei de acte generoase şi vocaţia frumosului la Tina Popa sînt conţinute într-un bilanţ de peste cinci decenii de activitate. În luna septembrie, expoziţia cu care este invitată în Tecuciul natal, sub egida muzeală a marelui nativ al urbei, pictorul Gh. Petraşcu, conţine 55 de lucrări (în ulei şi grafică colorată). Încă o dovadă că pictoriţa este iubită de comunitate, radiantă ca făptură, fiind decentă în faţa laudelor. A doua zi, după comemorarea Unirii Principatelor, vîrsta civilă a tecucean-vîlcencei Ecaterina devine, an de an, o surpriză plăcută nu numai pentru filiala puternică de la Rîmnicul Oltului, ci şi pentru zeci de artişti plastici pe care i-a omenit în taberele coloniei ei sau cu care s-a întîlnit la simpozioane naţionale şi europene. Tina Popa a urzit locuri şi persoane, a făcut posibile întîlniri admirabile. Are colegi din primii ani ai funcţionării Liceului „Nicolae Tonitza“. A plecat devreme din Tecuci, pentru a-şi face studiile de artă la Iaşi. Din 1970, activează la Rîmnicu-Vîlcea, încadrată iniţial ca muzeograf, dar cu o cadenţă de minimum trei expoziţii personale de pictură pe deceniu. Creativitatea sa a cunoscut mai multe vîrste: artă decorativă, vestimentaţie, muralism, scenografie (colaborare cu Purcărete). Iubitoare de etnografie şi de ospeţie sadoveniană, aranjează, după anul 2000, un fel de han muzeal/ o casă de creaţie într-o margine povîrnită a Vîlcei. Fără ostentaţie, dar cu infinită atenţie la ceea ce înseamnă – în sens arhaic şi creştin – noţiunea de „prinos“, Tina Popa a pus pe harta recentă a artei româneşti reuniunile