Citind despre anarhişti şi libertarieni acum ceva vreme cu greu mi-am putut închipui resorturile care îi împing pe oameni să considere statul ca un factor perturbator al echilibrului individual dar şi global. A trecut vremea şi am intrat în contact direct cu lumea reală, cu economia dar şi cu nevoile şi interesele clienţilor pe care ai apăr sau reprezint şi am început să înţeleg de ce anumite state au vocaţia de se încadra perfect în ecuaţia dezbătută de libertarieni şi anarhişti.

O spun fără nicio ezitare: avem nevoie de stat în aceeaşi măsură în care statul are nevoie de noi.

Atât juridic cât şi economic sau filosofic, evaluarea şi încadrarea unui stat se face după criterii diferite decât cele aplicabile unei persoane fizice sau juridice obişnuite. Dar nu despre aceasta este vorba, ci despre setarea statului dincolo de limitele cenzurii necesare într-o societate democratică. Şi din acest punct de vedere, statul român evoluează, funcţional şi organic împotriva României şi cetăţenilor săi. Deşi sunt de acord că interesul public nu este suma intereselor individuale, ceea ce înseamnă că statul trebuie să subziste, dar şi să preexiste intereselor noastre, luate în mod individual dar şi colectiv, nu sunt de acord cu faptul că interesul public urmărit de către stat trebuie şi poate să fie în totalitate rupt de interesele noastre individuale; este greu de acceptat situaţia în care interesul public propovăduit de stat intră în conflict substanţial cu interesele individuale ale cetăţenilor care populează teritoriul respectivului stat.

Mai concret, în cazul nostru, statul român acţionează împotriva intereselor individuale ale persoanelor fizice şi juridice din România prin  abordări şi conduite mercantile şi egoiste.

Dincolo de teoriile juridice şi filosofice cu privire la funcţionarea şi existenţa statului, în mod real şi pragmatic, statul funcţionea