Ai două variante ca să-ncepi TIFF-ul: ori te laşi pe mîna lui Mihai Chirilov şi mergi la filmul care deschide oficial festivalul (firile sensibile ştiau încă din anii trecuţi că n-o să le fie uşor), ori îţi faci încălzirea înainte de deschidere cu ceva călduţ, nici prea prea nici foarte foarte. TIFF-ul meu a început vineri după-masă cu Refugiul lui François Ozon, un film aşa cum ne-a obişnuit regizorul francez, plasat la graniţa dintre uncanny şi firesc, acolo unde se află sediul emoţiilor noastre. Refugiul reia tema maternităţii (studiată magic-realist în Ricky, film proiectat şi el la TIFF, în secţiunea Supernova), urmărind-o aproape de tot pe Isabelle Carré - însărcinată în timpul filmărilor -, în rolul unei tinere femei pentru care cele nouă luni de sarcină înseamnă în primul rînd doliul după bărbatul iubit. Refugiul nu e memorabil sau zguduitor, dar e perfect ca să intri în atmosferă.

Oficial, TIFF-ul a început vineri seară, în Piaţa Unirii, unde s-au adunat sute de spectatori în spaţiul cinematografului open air şi alte sute pe margine, pe bănci, în balcoane ori la terase. Dacă ar fi plouat (ceea ce era cât pe ce să se întîmple), totul s-ar fi mutat la Cinema Republica. Am avut noroc, şi noi, şi organizatorii, şi statuia lui Matei Corvin, care, oricât de ecvestră ar fi, suportă de cîţiva ani nenumărate operaţii de restaurare. N-a plouat nici măcar un pic, piaţa a fost plină ochi, şi toată lumea a clocotit de entuziasm. Sau poate că partea cu entuziasmul doar mi s-a părut, pentru că mă bucuram infinit că am ajuns, iar, la TIFF. Ce contează e că festivalul de film de la Cluj e, în mod cert, cel mai important eveniment de gen din România şi că, deşi a ajuns la a noua ediţia şi a confirmat toate aşteptările pe care trebuia să le confirme, încă mai e nevoit să cerşească atenţia şi banii cinstitelor feţe aflate, cum se zice, în poziţii de conducere.