Marina Dohi e unul dintre ziariştii prezenţi şi astăzi în presă. Colegii de la mai toate publicaţiile o ştiu ca "Mama de la Învăţământ", fiindcă de aproape 20 de ani ştie tot ce se întâmplă în acest domeniu, "a schimbat" toţi miniştrii şi a şcolit mulţi boboci-ziarişti.
Am lucrat într-o debara!
Marina Dohi
Când am ajuns la "Bulina roşie", în august 1992, fugeam de nişte doamne foarte certăreţe de la "Meridian, un altfel de cotidian", printre primele ziare paginate pe calculator. Comparativ, "Bulina" mi se părea foarte urâtă: tipărită pe plumb, litere mari, texte încărcate de supratitluri, subtitluri, bumbi, câte trei-patru semnături la articol. În foarte scurt timp, am înţeles rostul acestor reguli: trebuia să înţeleagă toată lumea, de la ministru, până la coafeză. Cel mai tare era supratitlul: "Încă o dată Evenimentul zilei a avut dreptate!"
Mişu Bărbulescu, un ziarist talentat cu care mai lucrasem, m-a trimis pe teren din prima zi. Întâlnirea cu el, şeful Secţiei Social, a fost la bufet, locul său preferat. "Secţia" era, de fapt, o cămăruţă de doi pe patru, fără geamuri, cu două birouri, patru scaune, o maşină de scris care se strica mereu şi un telefon bandajat în întregime din pricina căzăturilor de care avusese parte. Ca să ajungi acolo, trebuia să străbaţi un lung hol, să deschizi ultima uşă pe dreapta, să saluţi zeci de colegi înghesuiţi într-un fel de hală, să îl rogi pe Cristi Stancu, Monica Rădoi, Laurenţiu Solomon, Daniel Ionescu "Bilă" sau pe Andi Lupu să mute scaunul ca să poţi intra în "secţie". Când făceai drumul înapoi, cu tine pleca şi un nor gros de fum care se adunase în cămăruţa-debara.
Aşadar, zece jurnalişti aveau la dispoziţie doar un telefon, care a căzut de foarte multe ori şi era bandajat ca un rănit de război. Majoritatea sprijinea pereţii până pleca cineva pe teren pentru că nu era
