Faptul că un nou guvern intră în funcţiune în ziua în care se aniversează 19 ani de Revoluţie mi se pare a fi o coincidenţă fastă. Mi-aş dori ca semnificaţia să fie aceea a unui nou început. A unei desprinderi de rutina păguboasă în care a reuşit să intre democraţia românească, prin înlocuirea unei dictaturi unice şi discreţionare cu o multitudine de dictaturi de grup sau de interese.
Dacă se poate observa o schimbare, reală, aceasta ţine de noua ordine instaurată în cadrul partidelor. Tradiţional, de la constituirea primelor formaţiuni politice, sistemul de interese şi de gestionare a fost unul unipersonal, cu nuanţe feudale. Practic, iniţiatorul şi apoi conducătorul unui partid, a avut puteri discreţionare. El şi cei care l-au sprijinit - interesat - în demersurile sale, au creat o ordine favorabilă lor. Au pus la punct statute şi regulamente care să le asigure continuitatea dominaţiei şi să împiedice eventualele „lovituri de partid”.
Atâta timp cât „şeful” a dovedit că are forţa de a-şi ţine sub control supuşii şi de a-i îndepărta rapid pe indizerabili sau pe cei periculoşi pentru statu-quo-ul formaţiunii, membrii partidului n-au mişcat în front. Au început să se agite atunci când recompensele s-au diminuat şi nu au mai ajuns la cei care se considerau îndreptăţiţi să le primească. Dominaţia la vârf a îmbrăcat mai multe forme. Una a fost a prestigiului personal al liderului, al modului în care aceasta era recunoscut public. Apoi, a fost abilitatea de a îndepărta din jur pe membrii de partid cu personalitate, promovând în locul lor pe cei dotaţi cu capacitatea de a urma necondiţionat indicaţiile primite. Democraţia, ca metodă de lucru, este practic inexistentă în interiorul partidelor. Acestea au mai degrabă sisteme de clan, cu ierarhii bazate pe devotamentul faţă de cel de la vârf.
Formaţiunile care au obţinut cele mai mari scoruri în alegerile d