Asta era vorba lui David Ben Gurion, cel dintâi prim ministru al Israelului: ”Ce să fac, trebuie să iau cina cu diavolul”. Din prima zi a existenţei sale, Statul s-a războit cu vecinii. E greu de apărat o limbă de pământ evreiască, într-o mare ostilă de musulmani. Astăzi, după 65 de ani, Israelul e cea mai importantă putere militară din zonă. Cu capabilităţi nucleare, niciodată explicit recunoscute. (Institutul Internaţional de Studii Strategice din Londra aproximează că Tsahal-ul posedă 200 de ogive nucleare, ceea ce aşază Israelul la nivelul Marii Britanii). Premierul Golda Meir, la începutul anilor ’70, declara memorabil: ”Nu vom fi prima ţară din Orientul Mijlociu care va fabrica bomba atomică. Dar nici a doua”. La vremea când rostea aceste cuvinte, primul reactor nuclear de la Dimona, din mijlocul deşertului Negev, se construise deja, cu colaborarea Franţei. Pentru cei care se întreabă de ce a adunat Siria atâta amar de armament chimic - ”bomba atomică a săracului” - (cea mai mare parte furnizat de sovietici, dar şi de britanici), răspunsul stă în dorinţa dementă de a realiza un echilibru de forţe în regiune.

Israelul n-a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară (n-au făcut-o nici India şi Pakistanul; a făcut-o, în schimb, Iranul), fapt pentru care n-a fost niciodată subiectul vreunui control al inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. De ce n-au observat asta campionii moralităţii politice mondiale, Statele Unite?

Facilităţile nucleare ale Israelului sunt îngropate adânc, e o metropolă subterană acolo, în Negev, care cuprinde inclusiv institute de cercetare - de la Mordehai Vanunu (un Snowden mai fraier) citire - şi nu trebuie să ne temem că vreo rachetă a sirienilor sau a Hezballah le-ar putea lovi. Aliatul Statelor Unite nu e în pericol, dacă Siria ar riposta la un ”atac limitat” coordonat de preşedintele Obama. Vor fi