„Am fost cu totul de acord cu Vintilă Mihăilescu în interviul acordat revistei Regard, număr dedicat psihologiei românilor. «Încă sîntem o societate ţărănească», o lume a oralităţii, şi nu a scrierii (aşa cum este lumea apuseană), a lemnului, şi nu a pietrei, deci a sărăciei şi perisabilului, nu a avuţiei durabile. (…) Pe scurt, «rien n’a de véritable continuité», «tout se passe dans la fondation et dans l’immédiat». Bon, d’accord. Şi totuşi, nu ştiu cum s-a făcut (şi încă se mai face) că, în uriaşul paradox ce ne caracterizează, Lemnul şi-a dovedit mereu nu doar căldura, miezul sufletesc, tandreţea de cuib, virtuţile familial-educative şi energia vitalizantă, dar şi «valenţele strategice», ca să zic aşa. (…) Gardurile alea nenorocite, împletite din răchită şi care, reînnodate abil în fiecare primăvară, treceau secolul bine mersi. Bisericuţele din stejar, fag şi brad, cu şiţa din gorun şi «cuiele» din lemn de tisă, aparent şubrede şi belalii, precum şoprul pentru fînul vitelor, gata să fie luate pe sus la prima suflare de vînt, dar care se încăpăţînează să stea în picioare de veacuri... Asta nu se spune în interviul lui Vintilă Mihăilescu: că lumea lemnului are aceleaşi virtuţi de-a rezista ca şi lumea pietrei (…) Cu alte cuvinte, nostalgia pietrei nu trebuie să ne alimenteze dispreţul faţă de virtuţile lemnului.“

„Pe cînd voi construiaţi catedrale, noi ne luptam cu turcii! De cîte ori n-am auzit, rostit în cele mai diferite feluri, acest of naţional? Adică voi aţi putut să vă ridicaţi acele catedrale cu care vă mîndriţi acum deoarece noi stăteam aici să vă apăram de turci şi alte lifte păgîne. Dacă am fi avut şi noi răgaz, ehei, ce catedrale am fi înălţat şi noi! Am fi fost şi noi o cultură majoră, ca şi voi, dar aşa, a trebuit să ne sacrificăm şi să rămînem o cultură minoră. Dar să ştiţi că sufletul nostru este plin de catedralele sacrificate!...