In ceea ce ma priveste, am inteles destul de tirziu ca adevarata problema, in perspectiva aderarii, nu o reprezinta nici democratia, nici stabilitatea macroeconomica, ci modul in care acquis-ul comunitar influenteaza raporturile de putere pe plan intern. De mai bine de cincisprezece luni, cititorii Ziarului de Iasi gasesc in acest colt de pagina, cu o oarecare frecventa, articole cu ambitii de analiza pe teme de politica europeana. Prioritara a fost, desigur, reflectarea procesului de integrare a Romaniei in Uniunea Europeana. In toate aceste articole, am incercat sa pastrez o rezerva specifica politologului, fara a accentua mai mult decit era cazul propriile opinii. Insa, asemeni celor mai multi dintre cititori, am convingeri, sperante si dezamagiri. Fara pretentia unui text prea ordonat, voi merge astazi pe aceasta cale, mai putin analitica.
Daca ar fi sa plasez in timp primul meu "contact" cu (pe atunci) Comunitatea Economica Europeana, m-as referi la cuplul Giscard - Schmidt si la Roy Jenkins. Apoi s-a schimbat garda, au venit Thatcher, Mitterrand, Kohl, iar la cirma Comisiei - Jacques Delors. Pe ei i-am cunoscut mai bine.
Din 1986 sper ca Romania va deveni stat-membru. Spania si Portugalia aderau (Grecia o facuse cu citiva ani inainte), asa ca am urmarit cu atentie dezbaterea si - desigur, cu maturitatea de care eram capabil la acea virsta - am concluzionat ca o eventuala prabusire a dictaturii ar trebui sa ne indrepte, cindva, catre Comunitate. Ignoram, pe atunci, semnificatia Actului Unic European si vedeam in CEE doar latura economica. Insa curind dupa aceea am inteles ca, de fapt, cele trei Comunitati exercitasera si o influenta politica majora pe continent. Asa am inceput sa-i pozitionez in peisajul trecutului pe De Gaulle, Adenauer, Brandt sau Heath.
Imediat dupa 1989, am reusit sa umplu citeva dintre lacunele de informare din anii anterior