Am o veche dispută cu un prieten despre relaţia dintre ziarele româneşti şi publicul lor. A început în timpul conflictului din Kosovo, cînd un cotidian naţional independent (sigur că independent, ce vorbă-i asta?...) afişa un militantism anti-NATO ştii, colea, de să le meargă fulgii americanilor. Zic: "Uite-aşa se induc curentele de opinie; e manipulare, monşer...". "Aş!", zice prietenul meu, "ziarul cu pricina nu face decît să livreze ceea ce publicul său aşteaptă, uită-te şi la sondaje... Tu nu vezi că nu'ş cît la sută din populaţie e împotriva bombardamentelor?", continuă el impasibil. În sfîrşit, mai negociem, mai cedăm, reluăm discuţia dacă avem timp şi chef, dar dilema rămîne. Presa noastră (iertată-mi fie generalizarea) e aşa cum e pentru că publicul o cere sau pentru că nişte oameni care au ajuns să deţină puterea în mass-media fac jocuri, construiesc scenarii, vor să "controleze" opinia, acţionează propagandistic? E piaţă, domnule, zice amicul, crezi că le mai pasă lor de propagandă cînd încasează miliarde din publicitate? Nu-i chiar aşa de simplu, îi răspund (de ce, Doamne iartă-mă, nimic nu e simplu?...), şi sînt gata să-l trimit la bibliografie, la marii mass-mediologi ai lumii care au studiat problema şi au măsurat cu pasul cît e manipulare şi cît e comerţ în cele mai tari gazete ale planetei. Nu mai apuc însă, pentru că amicul (dilematic şi el, altfel cum?) emite, meditativ şi sec, un "depinde..." care ne scufundă, brusc, în metafizică şi pentru care nu poţi, mă-nţelegi, să nu-i dai dreptate. Bunăoară zilele trecute: a fost criză de guvern, dar s-a rezolvat în cîteva zile, contrar obiceiurilor coaliţiei. Cîte ziare au avut buna dispoziţie necesară pentru a constata că, la o adică, în România se poate face un guvern în trei-patru zile? Chiar în ziua cînd membrii noului cabinet erau audiaţi de comisiile parlamentare, un ziar naţional dădea pe prima