De câţiva ani, pe scena Operei Române mocneşte un scandal care răbufneşte ori de câte ori se produc schimbări politice şi care pune faţă în faţă pe directorul instituţiei cu şeful sindicatului. Unii sunt de părere că e o ciocnire de orgolii, numai că orgoliile arhitectului...

Cătălin Ionescu Arbore sunt de altă factură decât cele ale sinicalistului Pădureţ. Relicvă a vremurilor în care sindicatele erau cureaua de transmisie de nădejde a partidului unic, dl. Pădureţ a trebuit să-şi inventeze un obiect al muncii, pentru că altul nu avea. Şi a pus pe picioare sindicatul Operei - de fapt al tâmplarilor, mecanicilor, costumierelor şi electricienilor - pentru că artiştii nu s-au pea înghesuit să fie reprezentaţi de el. În această calitate, el desfăşoară de ani de zile o activitate asiduă de reclamare a directorului la toate forurile posibile. Puse cap la cap, plângerile sindicale ar marca un drum de câţiva zeci de kilometri, iar bugetul de timp alocat de instituţii ale statului pentru a verifica şi controla ne-ar face să ne mirăm câte lucruri bune s-ar fi putut face avându-l la dispoziţie.

Ultima ofensivă sindicală s-a declanşat o dată cu instalarea noului Guvern. Pădureţ şi ai lui au profitat de lacunele de informare din cunoştinţele şefilor din ministerul Culturii şi, pentru a fi mai convingători, şi-au burduşit memoriile cu sute de semnături. Care, la o cercetare mai atentă, s-au dovedit a fi fost strânse pentru cu totul alte scopuri decât destinaţia ce le-a fost dată. În limbaj juridic, acest lucru se numeşte fals şi uz de fals. În ciuda evidenţelor, echipele de control au ignorat acest aspect, concentrându-se asupra fabulaţiilor pădureţe.

Chestiunea de fond nu stă în utilitatea sau inutilitatea controalelor. Ci în modul în care această diversiune afectează activitatea şi performanţa Operei în ansamblu. În loc să se poată concentra asupra repertoriulu