Critica literară nu se reduce la un joc de putere. Ea este, o ştie perfect autorul Ficţiunii jurnalului intim, un mariaj pe viaţă, în care nu se poate umbla cu jumătăţi de măsură; critica este, de fapt, în esenţa sa, exteriorizarea unei mari iubiri faţă de literatură.

Nu m-am putut niciodată adresa lui Eugen Simion altfel decât cu formula „Domnule Profesor”, indiferent de funcţiile pe care le-a ocupat şi le ocupă în sistemul academic. Pe de o parte, pentru că aceasta mi se pare cea mai cuprinzătoare (şi cea mai bărbătească, pentru că detest şi evit cu încăpăţânare linguşelile); pe de altă parte, pentru că am crescut, eu şi generaţia mea, cu cărţile lui şi el este, în acest mod, chiar dacă indirect, profesorul nostru, al tuturor. Pe 25 mai, Eugen Simion împlineşte neverosimila vârstă de 80 de ani.

Aş vorbi, fără să simt că forţez lucrurile, despre o dublă „rezistenţă prin cultură” a lui Eugen Simion în anii de după 1990. Dacă mă refer în special la aceştia este pentru că, prin forţa împrejurărilor, în intervalul acesta l-am perceput eu, sigur că şi prin prisma operei sale de dinainte de 1989, dar şi prin prezenţa sa în spaţiul dezbaterii publice din presa culturală şi nu numai, ca pe un reper de neocolit. Nici de către aliaţi, nici de către oponenţi (nu vreau, nici de data asta, să scriu cuvântul „duşman”). Pe de o parte, e vorba de acceptarea riscurilor pe care le comportă angajamentul său strict cultural: puţine sunt personalităţile culturii noastre din ultimele decenii care au fost mai atacate, în termeni adesea meschini, triviali, precum autorul Scriitorilor români de azi. Criticul s-a detaşat însă de aceste lovituri, probabil că nu uşor (căci, bănuiesc, în astfel de cazuri distanţarea, deşi igienică, este extrem de dificilă) şi a ieşit nu doar cu fruntea sus, ci, lucru esenţial, neînrăit. Rara avis în balcanica noastră lume literară. A doua