Machedoni, aromâni, machedo-români, armâni, vlahi, ţinţari " sînt mulţi termeni care denumesc această populaţie rărită, despre care se ştie tot mai puţin. Machedonii fac parte dintr-o comunitate tăcută, retrasă, care, cu rare excepţii, nu a ieşit public să îşi exhibe identitatea şi nici să pretindă drepturi. În cîteva sate din Dobrogea, o cultură închisă, discretă se dizolvă treptat în peisajul uscat din podişurile Casimcea şi Babadag.

"Cei de aici, de la bar, sîntem toţi cei care au mai rămas în sat", îmi spune bătrînul cu înfăţişare stranie, cu pomeţi înguşti şi cu ochi decoloraţi de cataractă. Stă pe terasa cîrciumii din Ceamurlia de Sus, unde ne-am adăpostit de căldura năucitoare şi ne vorbeşte fără să ne privească. "Dacă mergi pe aleea asta în jos o să găseşti doar familii de cîte doi. Aici am mai rămas doar babele şi moşii", îmi spune fără nici o urmă de melancolie. Ne aducem cafelele la masă şi ne aşezăm lîngă grupul de bărbaţi în vîrstă care pînă să venim noi vorbeau o limbă greoaie, aproape lipsită de vocale; deşi avea sonoritatea limbii române, înţelesul cuvintelor ne scăpa.

"Sîntem machedoni", mă lămureşte bărbatul care se prezintă nea Mita. "Toţi de aici, de la masă, aveam şase sau şapte ani atunci cînd am venit cu părinţii noştri din Bulgaria, după ce s-a făcut strămutarea." România şi Bulgaria au făcut un schimb de populaţie în septembrie 1940, după ce s-a semnat Tratatul de la Craiova. "Bulgarii au plecat pur şi simplu din localităţile din Dobrogea, iar aromânii au venit în casele acestora", explică Alexandru Gică, membru fondator al Societăţii Culturale Aromâne. Procesul a durat cîteva luni, dar aromânii începuseră să emigreze din zona Republicii Macedonia în România încă din 1925.

Am nimerit în Ceamurlia de Sus însetaţi, după ce străbătusem drumurile pustii, ondulate printre cîmpiile veştejite în tonuri de galben ale judeţului