● Nik Bärtsch’s Ronin, Holon, ECM, 2009.
Un atribut care a separat jazz-ul încă de la o vîrstă timpurie faţă de soiuri muzicale dansante şi fredonabile a fost evitarea repetiţiei, ori mascarea sa. Repetarea de şabloane recognoscibile – cuvinte şi componente morfologice ale frazei muzicale – e una dintre condiţiile fundamentale ale asimilării muzicii. Şabloanele cu pricina pot să aibă diverse nivele de complexitate, de la un ritm ostentativ care asigură dansabilitatea la combinaţii de note ce definesc melodia, de la refrenul ce asigură fredonabilitatea pînă la simfonii complexe pe care trebuie să le rumegi intens pentru a le îmblînzi şi a le aduce într-o zonă familiară (şi care recompensează prin plăcerea descoperirii).
Jazz-ul s-a dezis încă de pe vremea lui Django Reinhardt de cerinţele asimilării facile. Piesele lui Django sînt călătorii sonore, rareori poposind în acelaşi loc, un vis secret al muzicienilor de orientare progresivă. A nu se înţelege că ignor cu totul existenţa jazz-ului dansant şi fredonabil, dar acesta merge mai degrabă pe mîna blues-ului, oferind portiţe iniţiatice pentru cei care vin pentru prima dată în contact cu genul. În schimb, jazz-ul adevărat, crîncen, provocator (deopotrivă pentru artist şi ascultător) e cel care o dă mereu cotită ori sincopează, ori dă pe dinafară, care aglomerează degetele performer-ului oferind un discurs muzical ce evoluează pe parcursul unei piese, mai degrabă decît să încerce a sedimenta un anumit nivel de familiaritate sonoră. Pe aceasta se bazează şi caracterul improvizator atît de drag jazzer-ilor veterani. Unii merg pînă la a afirma că, atunci cînd îţi vine să dai din picior, nu mai asculţi jazz.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo
Roninii, proiectul muzicologului şi muzicianului elveţian Nik Bärtsch, vin cu un future-jazz care se cam revol