Folosind minifotbalul ca pretext am vizitat pentru prima oară frumosul oraşmoldav. Echipa naţională dorea să-şi apere titlul de campioană europeană după succesul de anul trecut de la Tulcea. M-am amăgit cu ideea că de data asta urma să văd ceva mai mult decât un campionat est-european, fiindcă Italia, Anglia şi Germania erau şi ele prezente la competiţie. Fără suspans inutil, vă spun dintru început că nici una nu a trecut de grupe. Dacă nemţii au mai mişcat ceva, pierzând calificarea în ultimul meci după ce au condus cu 4-1 (!), italienii nu s-au remarcat prin absolut nimic, în timp ce englezii au impresionat doar prin faptul că... erau singurii cu numele imprimate pe tricouri! Probleme de reprezentativitate la aceste naţionale, dar probabil nu va mai dura mult până să-şi lărgească baza de selecţie.

Mulţi jucători noi şi la naţionala noastră, în principal dintre cei care au impresionat la turneele finale de la Iaşi şi Deva, deci, din păcate, fără suceveni. Au fost şi nişte reguli inedite, plus altele la care s-a renunţat, poate nejustificat, cum ar fi necuantificarea numărului de greşeli, fapt care a favorizat jocul obstrucţionist în meciurile cu miză, mai ales că terenul montat ad-hoc în faţa Operei era foarte alunecos, neavând binecunoscutele granule. Apoi, autul s-a bătut cu mâna, iar portarul nu avea voie să repună dincolo de centrul terenului direct din aut de poartă! Astfel, fundaşii au căpătat o sarcină suplimentară, aceea de a se plasa repede la marginea careului şi de a înapoia uşor cu capul mingea portarului, care putea apoi repune lung.

Meciul vedetă a fost de departe cel dintre Moldova şi România, în sferturi. A fost unul mai dur decât s-ar fi cuvenit, iar portarul echipei, mediatizat ca fiind avocat, şi-a înţeles prost rolul de căpitan, punând paie pe foc prin înjurături care au diminuat capitalul firesc de simpatie de care se bucura echip