Valul bezmetic de vaccinări care a urmat nefericitei morţi a unei persoane publice chiar poate rămîne în istorie ca „fenomenul Tecuceanu“, căci rezumă cît se poate de bine o stare de spirit mult mai generală decît evenimentul în sine. Societatea de consum a descoperit relativ recent una dintre cele mai eficiente (şi îndoielnice...) strategii de marketing: frica vinde, iar frica de moarte – respectiv grija/îngrijorarea faţă de propria sănătate – mai dihai decît altele. Se vorbeşte astfel de cîtăva vreme despre „cultura fricii“ şi, complementar, despre diverse „conspiraţii“ menite să o întreţină din motive comerciale. Nu, nu sînt conspiraţii, ci doar lobby, insistent şi eficient, dar tocmai de aceea şi foarte puţin moral. Dar despre toate acestea am spus o dată ce aveam de spus, aşa că nu o să mai repet.
Mă întrebam însă dacă în perioada comunistă am avut parte de ceva similar şi încercam să-mi aduc aminte care au fost „fricile“ mele – şi ale altora – în acea vreme. Acea frică subliminală, difuză, cotidiană, rareori acută, ce intră în negocierile noastre de rutină şi care ne face să vorbim astăzi despre „cultura fricii“. Şi am avut surpriza să-mi dau seama că nu îmi aduc aminte, practic, de nimic echivalent. Cum adică, frica – acest gen de „frică“ – ar fi o invenţie a societăţii de piaţă, necunoscută comunismului? Scandalos!
De acord, dar merită un gînd zăbavă...
Desigur, nu mă refer la anii ’50, cînd eram prea mic pentru a avea amintiri în afara celor relatate de părinţi. Iar ei aveau, în mod cert, frici permanente, frici pe care le putem numi politice şi care ţineau de nesiguranţa zilei de mîine sau chiar a clipei următoare, cînd li se putea întîmpla, teoretic, orice. Dar după aceea, în timpul vieţii mele? Care au fost fricile mele?
Era, desigur, examenul de admitere la facultate, de natură să-ţi marcheze tot restu
