Liceul bistriţean a fost mereu un simbol al emancipării prin educaţie. Liceul a fost construit în trei ani, sub conducerea unui director neamţ şi cu ajutorul financiar al oamenilor simpli din oraş.

Oprim clepsidra care numără istoria Bistriţei în jurul anilor de început ai secolului XX. O perioadă tumultoasă cu multe idei revoluţionare, naţionaliste şi cu revoluţii ideologice puternice. Înaintea celor două conflagraţii mondiale, Bistriţa fremăta după nevoia de cunoaştere şi de educare.

Cărţile care atestă trecutul oraşului amintesc că, numărul tot mai mare de elevi care frecventau şcoala a determinat autorităţile vremii să construiască spaţii noi pentru centrele de învăţământ. La fel s-a întâmplat cu fostul gimnaziu luteran, actualul Colegiu Naţional „Liviu Rebreanu”.

Piatra de temelie a fost pusă în 1908

Directorul şcolii, George Fisher, vinde fosta clădire a gimnaziului şi cu banii obţinuţi cumpără un teren pe strada Măcelarilor de atunci (bulevardul Republicii) şi decide să ridice impunătorul liceu, apelând la donaţii ale elevilor şi profesorilor. Necesitatea construirii unei noi şcoli a fost însă argumentul care a mobilizat întreaga societate în finanţarea lucrărilor. Astfel că imobilul s-a născut din donaţiile unor brutari, jurişti, avocaţi şi oameni din conducerea judeţului, în acele timpuri. Piatra de temelie este pusă în 1908, iar liceul este dat în folosinţă în toamna anului 1911.

Construit în stil neoclasic, cu demisol, parter şi două etaje, clădirea liceului a fost locul în care profesori excepţionali au şlefuit minţile a zeci de generaţii de copii români, chiar dacă predarea se făcea doar în limba germană. În perioada celui de-al doilea război mondial, liceul a funcţionat ca şi cazarmă militară.

O şcoală în care s-au format „rebreniştii”

Astăzi, clădirea Colegiului „Liviu Rebreanu” arată la fel ca în 1911. Exterior