Ultima moţiune de cenzură a oferit un strălucit prilej politicienilor noştri să-şi etaleze incultura politică şi lipsa de profunzime a viziunii lor strategice.

Totul s-a învârtit, în cele din urmă, în jurul a două sau trei chestiuni extrem de prozaice: dacă un guvern lipsit de susţinere parlamentară poate - şi cât să dureze? Dacă acelaşi guvern poate fi susţinut de Opozitie, fără ca aceasta să-şi rişte şansele electorale?

Dacă un preşedinte chitit pe premier, poate contribui, prin dezbinarea taberelor, la mazilirea constituţională a acestuia? Dacă acelaşi preşedinte poate pune în funcţiune un alt guvern, alcătuit de oamenii săi, fără ca acesta să obţină punctajul de susţinere parlamentară? Şi dacă un partid de opoziţie, care introduce, demonstrativ, o moţiune de cenzură, poate să scape de consecinţele acesteia, în caz că reuşeşte?

Sunt întrebări cărora ziua de miercuri trebuia să le aducă răspunsurile aşteptate. Dincolo de aceste răspunsuri se ridică, însă, alte întrebări, legate în special de eficienţa actului de guvernare.

România a intrat în UE, în ianuarie 2007, cu un guvern nefunc-ţional, în două sau trei viteze, im-posibil de condus de la pupitrul primului ministru, atâta timp cât o jumătate a acestuia răspundea la alte comenzi. Într-un moment decisiv pentru condiţia europeană a ţării, când toate eforturile ar fi trebuit îndreptate spre utilizarea eficientă a fondurilor europene, pe absorţia lor, aproape nici una dintre instituţiile implicate nu a reuşit să se rupă de balastul crizelor interne spre a face ceea ce trebuie. Principala contribuţie la această stare a avut-o tocmai garantul colaborării dintre instituţiile democratice ale statului, preşedintele, care şi-a făcut un hobby din a le asmuţi unele împotriva altora, până la momentul în care întreaga capacitate de acţiune a acestora s-a concentrat spre suspendarea şi, ulterior, rea