De cînd colaboratorul nostru Dan Goanţă utilizează cu atîta dezinvoltură superlativele (vezi: "Londra e cel mai frumos oraş din lume"...; of course - aşa cum bucătăria englezească e cea mai bună), simt că mi s-a luat jucăria care-mi plăcea cel mai mult. Adică, sincer vorbind, ce-ar fi cronica de film în lipsa hiperbolei? Un şir fad de ipoteze, care nu duc nicăieri... Festivalurile - în care cred cu frenezie - sînt bune conducătoare de superlative pentru că, acolo, filmele trec pe bandă rulantă, trebuie văzute/consemnate RPD şi, mai ales, există premiile, care-ţi confirmă/infirmă pronosticurile. Voi încerca să schiţez un "portret-robot" al cîtorva din aceste festivaluri (şi al filmelor aferente), pe baza ultimelor ediţii. Nu sub formula consacrată ("cel mai bun/cel mai prost"), ci sub aceea a continuităţilor dintre ele. Căci filmele circulă de la un festival la altul, dispar şi reapar neaşteptat - întărind o impresie, subliniind o direcţie...
Solothurnul (a treia săptămînă din ianuarie) deschide anul festivalier şi, ca atare, are ceva scorţos. Elveţienii nu se-ncurcă în "glamour" şi bine fac: întîi, pentru că festivalul lor nu are anvergura altora, fiind strict circumscris producţiei autohtone, şi-apoi pentru că nu este cazul; spuneţi-mi rapid numele unei mari vedete helvete şi o înghit... DAR: Solothurnul, cu proiecţiile sale auto-satisfăcute, cu micile bucurii cinefile, este un model de organizare şi de eficienţă. Iar atunci cînd, la ditamai Clermont-Ferrandul (ultima săpt. din ian., prima din febr.), regăseşti scurte deja remarcate la Solothurn (ca de pildă Summertime, al Annei Luif), iar acestea iau premii, "micuţul" este răzbunat; filmele bune - bune nu doar conjunctural, nu doar "politic-corect" - sînt şi cele mai călătorite, ajungi să le vezi de mai multe ori. Cu această particularitate: contextul contează! La Solothurn, unde miza este mult mai mică
