Culegerea de articole ca operă
După 1989, Gabriel Dimisianu a rămas Gabriel Dimisianu. A scris în continuare critică literară, dând prioritate, ca şi înainte, literaturii române contemporane. Şi-a păstrat, în manifestări, discreţia şi umorul fin, deşi venise vremea celor mai deşănţate exhibări. S-a implicat decis, dintr-un sentiment al datoriei cetăţeneşti, în viaţa politică, fără să facă însă caz de această implicare.
Am şansa să-l întâlnesc pe Gabriel Dimisianu aproape zilnic, în redacţia revistei România literară. Urmăresc cu atenţie tot ceea ce face şi spune, ca pe o lecţie de bun-gust. Tandreţea sobră cu care sărută mâna unei femei sau maniera elegantă în care respinge manuscrisul unui veleitar insistent ar trebui însuşite şi de alţii.
Acest mod de a fi este, în cazul lui Gabriel Dimisianu, şi un mod de a scrie. De curând, criticul literar şi-a adunat într-un volum (care însumează peste 600 de pagini) textele publicate după 1990. Nu mi-aş fi închipuit că în zece ani a scris atât de mult şi aceasta numai din cauză că a dat dovadă de maximă discreţie în întreprinderile sale publicistice. (Nimeni nu l-a putut auzi vreodată -ca pe mine! - povestindu-şi propriile articole.)
Pe neobservate, textele disparate, publicate iniţial în România literară, dar şi în reviste ca 22 sau Ramuri, s-au constituit - datorită consecvenţei atitudinii şi unităţii de stil - într-o operă. Acum, adunate într-o carte, ele par concepute anume pentru a face parte dintr-un întreg, ca expresie a unei conştiinţe critice ne-scindate şi ne-labile şi ca document al unei epoci literare.
Un critic calm în lupta de idei
Volumul Lumea criticului are trei compartimente. Primul cuprinde intervenţii - inevitabil polemice - în discuţia publică privind literatura română de azi. Al doilea - cronici literare, din care nu l