Duminică seara, tropa-tropa către emisiunea săptămânală "Ultimul cuvânt", de la B1 TV. Fac de fiecare dată pe jos drumul dintre casă şi studio. E un bun prilej de a-mi reaminti mizeria balcanică a uneia dintre artele centrale ale Bucureştiului: Calea Victoriei.
Cum e însă iarnă mizeria s-a pitit. Putoarea canalelor desfundate nu se simte, deoarece frigul le-a îngheţat, zăpada a aruncat un cearşaf peste hârtoape, iar muieruştele cu tarif şi cerşetorii cu mâna-ntoarsă s-au refugiat prin culcuşuri.
Tropa-tropa, aşadar. Deopotrivă grăbit, deopotrivă conştient că e un nou prilej de a pierde timpul. Chiar la momentul şezătoarei noastre, pe alte posturi, vreo cinci, se petrec şezători asemănătoare. Cu un public scopit de organul numit spirit critic, opiniile sunt aceleaşi peste tot ca valoare analfabetă, diferite însă după pitorescul izvorător de rating. Un cântăreţ de manele are mult mai mult succes decât un profesor de Drept Constituţional la un talk-show despre imunitatea parlamentară. Lucru explicabil. Profesorul e plicticos, nu râgâie, nu stucheşte când zice, nu miaună. Cântăreţul e un spectacol. E drept, spune prostii cu ghiotura. Dar le spune cu aerul că pronunţă axiome şi, mai ales, însoţite de gesturi familiale Poporului televizionist: scărpinări în fund, bâţâieli şi schimonoseli, suflat mucii cu zgomot.
Să revenim. Într-o asemenea hărmălaie, mă întreb ce caut eu la televizor. Mă deosebeşte ceva de cântăreţul de manele? Fireşte că nu. Amândoi apărem la televizor. Prin dreptul lui Carol I călare (ce kitsch!), mă abordează un tânăr care plimbă un câine. Un dulău sur, vioi, acel gen de câine căruia îi spui inteligent. Până când nu-i trece prin cap să te muşte!
— Credeţi că Mişcarea legionară mai poate fi înviată?! mi se adresează proprietarul câinelui, fără niciun cuvânt introductiv, dovadă că mă ştie de undeva. De la telev