Cartea sa de debut reuşeşte să discrediteze, chiar dacă sfios, şabloanele epocii: discursul, chiar dacă este pus în slujba unor idei politice stereotipe, inevitabile atunci, nu mai cultivă din inerţie limbajul de lemn şi locurile comune, lipsa de implicare specifice poeziei agitatorice a epocii.

Se fac, peste câteva zile, 30 de ani de la dispariţia lui Nichita Stănescu. Am mai scris despre autorul Necuvintelorşi în luna martie, atunci când se împlineau 80 de ani de la naşterea lui şi nu mă jenez să revin acum cu un comentariu poate un pic mai specializat. Asta pentru că am rămas cu impresia că încă nu s-a făcut suficient pentru acest mare autor, nici măcar în acest an care ar trebui să stea sub semnul lui. După 1990, i s-au adus tot felul de acuzaţii şi i s-a bagatelizat nu doar contribuţia la avansarea poeticităţii, ci şi opera propriu-zisă. Tocmai de aceea mă voi opri, de astă dată, asupra debutului său.

Citit astăzi cu o autosuficientă ignoranţă faţă de epoca în care a apărut, primul volumul al lui Nichita Stănescu, Sensul iubirii (1960), nu mai impresionează în ansamblul său. Ba chiar i s-ar putea reproşa (de fapt, i s-a şi reproşat) faptul că el conţine multe, prea multe poeme convenţionale, angajate, pe temele consacrate ale vremii. Totuşi, publicat la finele „obsedantului deceniu”, când dezgheţul ideologic abia îşi făcea simţită prezenţa timorată în literatura română, el reprezenta chiar un moment încurajator. Vocea lui Nichita Stănescu se detaşa în corul versificatorilor aliniaţi la comandamentul politic. Ar fi caraghios să încerc să justific acum concesiile (reale, dar evitabile doar cu preţul tăcerii editoriale) din cartea de debut, dar cred că e bine să nu uităm un lucru care pare rupt dintr-o altă realitate: Nichita Stănescu debutează la numai doi ani după al doilea val de arestări masive pe motiv politic. Tot atunci apare broşura lui Ovid