O să se ajungă la Curtea Constituţională, dar tot nu vom avea răspuns la întrebarea «cine este şeful politicii externe româneşti?».

În timp ce „urgenţa zilei" pare a fi cine va reprezenta România la Consiliul European - premierul sau preşedintele - noul ministru de Externe nu conteneşte să emită păreri, de parcă n-ar fi demnitar în funcţie, ci comentator la TV. De altfel, tonul şi stilul multora dintre intervenţiile sale aminteşte de momentele când, în opoziţie fiind, critica puterea cât putea de amplu şi de expresiv. Acum e la putere - poate ar fi bine să-i amintească cineva. Şi e într-un post sensibil, acela de şef al diplomaţiei, unde regula generală în toată lumea e de a vorbi puţin, cu mare atenţie la întrebuinţarea cuvintelor, pentru că totul se interpretează, totul tinde să devină „un semnal" pentru alte ţări. Or, proaspătul nostru ministru de Externe se întrece pe sine, de la o zi la alta, în a declara de toate, cu o asiduitate demnă de o cauză mai bună şi cu o neglijenţă desăvârşită. A spus de toate şi, când la Chicago i s-au cerut explicaţii în legătură cu una dintre afirmaţiile sale (aceea despre Putin care „ar putea fi un model pentru liderii europeni"), s-a fâstâcit şi a emis-o: „şeful politicii externe româneşti (sic!) e preşedintele ţării". Dar nu s-a potolit. Într-un interviu recent din România liberă, în primul paragraf spune aşa: „eu cred că e bine să nu vorbeşti foarte mult despre tine şi să fii auster în ceea ce te priveşte". Corect. Dar în cea mai mare parte a interviului vorbeşte despre sine, despe relaţiile sale personale, despre întâlniri oficiale şi private pe care le-a avut din anii '90 încoace, despre ce a făcut ca rector şi ca membru în Consiliul Universităţilor Naţiunilor Unite (de unde trage despre sine concluzia amuzantă că „nu e un novice" în materie de politică externă), despre ce-a spus Putin la o întâlnire din 1999 etc. D