Mersul pe jos ar fi si mai sanatos, dac-ai putea sa hoinaresti singur singurel cu gandurile tale.
Cand oamenii se vor respecta mai mult unii pe altii, probabil ca orasele vor avea bulevarde pentru solitari, cu indicatoare de genul "Tacerea e de aur" sau "Nu inoportunati", si bulevarde pentru cei cu chef de vorba. Palavrageala nu-i un viciu, numai ca sunt momente cand conversatia e o mare oboseala. E vorba de acele momente cand esti pregatit sufleteste sa spui doar ceva cu sens, ca la spovedanie, iar interlocutorii ocazionali o tin cu "Ce mai faci?", "Cum iti merg treburile?", "L-ai mai vazut pe cutare?" si asa mai departe.
Si mai rau e cand o persoana, de care abia de-ti mai amintesti, te ia pe nepregatite de duhovnic si toarna in tine o poveste, de care chiar ca n-ai nevoie.
Cum mi s-a intamplat si mie zilele trecute. Mergeam prin urmare ca sa merg, din motive de igiena a mintii si ca sa nu uite picioarele umblatul pe jos, cand un barbat, de a carui figura imi aminteam vag, m-a oprit sa-mi comunice scurt, ca atunci cand te precipiti sa-i dai cuiva o veste buna, de natura sa clarifice o situatie limita, o criza, ca de la 1 ianuarie 2006, el face doar politica lui Dumnezeu.
Omul avea aerul ca-si descoperise in sfarsit vocatia si ca ma considera persoana potrivita ca s-o afle primul. Le mai vorbise desigur si altora despre noua sa orientare politica, dar stiti cum devine cazul, cand vrei sa te patrunzi de o idee, de care nu esti suta la suta convins: o zici si o tot zici, iar pana la urma o crezi.
A defini o orientare religioasa cu termenii unei optiuni electorale e mai degraba o licenta poetica, decat o dovada de gasire. Ca la un ultimatum pe care ti-l da varsta. M-am gandit la asta si pentru ca barbatul de patruzeci de ani, daca nu si trecut binisor de pragul critic al primelor patru decenii, era insotit de o adolescenta sfioasa, profund
