Ce poate fi mai sfisietor decit sa vezi o femeie vaduva conducind la groapa pe unicul sau fiu? Sa auzi tinguirea celor care insotesc o fiinta ce ramine pe lume fara nici un sprijin? Durerea unei inimi de mama incercata astfel este greu de purtat chiar si de firile cele mai tari. Cu siguranta ca nici Domnul nu a ramas indiferent cind, apropiindu-se de cetatea Nainului, a intilnit un cortegiu funerar ce insotea trupul neinsufletit al celui care era „singurul copil al mamei sale". Coplesita de durere, vaduva nu rosteste nici un cuvint, de multimea lacrimilor abia de observa multimea care Il insotea pe Invatatorul din Nazaret. Momentul este relatat de Sfintul Luca in capitolul 7 al Evangheliei sale, in versetele ce se vor rosti miine in bisericile ortodoxe. Nu stiu citi dintre cei care vor auzi sau citi ei insisi fragmentul cuprins intre versetele 11 si 16 vor putea sa simta ceva din durerea care a fost atunci in Nain. Cei mai tineri, crescuti in oras, nici nu prea au avut ocazia sa vada cum arata un cortegiu funerar. Acum mortul este depus la o capela de cimitir imediat ce este cu putinta acest lucru, evitindu-se, cel mai adesea, prohodirea lui in casa in care a decedat. Daca, nu cu multi ani in urma, mortul nu era scos din casa decit in ziua ultimului drum, adica a inmormintarii, astazi acest lucru se intimpla foarte rar. Dincolo de legile care restrictioneaza astfel de procesiuni, este si multa comoditate din partea rudelor celor raposati. „Mortii cu mortii si viii cu viii" pare sa fie dictonul dupa care se conduc cei care nici nu asteapta sa se raceasca bine trupul unei rudenii pentru a-l evacua din spatiul locativ. Explicatia acestui gest ce tinde a se generaliza este cu mult mai profunda. O societate cladita pe „pofta de viata" nu are cum sa inspire fata de moarte decit un soi de teama amestecata cu repulsie. Toti stim ca vom muri, dar preferam sa traim ca si cum a