Pe linia uneia din cele mai semnificative tradiţii ale poeziei autohtone şi într-o bine marcată consonanţă cu ceea ce a adus în albia acesteia "generaţia �60", căreia îi aparţine, Gheorghe Istrate (n. în 1940) e obsedat de materie. Aspiraţia celestă apare contrabalansată de vectorul teluric al fiinţei sale duale: "zadarnic bat în porţile cereşti/ ţinutul ochiului descarcă ceaţa/ vîsleşte-n mine dis-de-dimineaţa/ şi-un sol din lumile sub-pămînteşti" (Ritual şsolulţ). Avem a face aşadar cu încă o variantă a "dublei apetenţe" a lui Baudelaire către Dumnezeu şi către Satana, căreia Arghezi i-a creat la noi cea mai expresivă paradigmă. De atunci încolo numeroşi poeţi români arghezianizează nu neapărat mimetic, ci, în bună măsură, ca efect al unei psihologii comunitare. Căci poetul băştinaş nu răspunde, în genere, tipului de vates, fiind mai curînd un revers al acestuia, un damnat ce se dedică polului negativ, spiritului intrat în criză, antrenînd criza materiei. E o demonie prin care incredulitatea funciară a românului cunoaşte o radicalizare, o rebeliune ce-l aliniază uneia din ipostazele de bază ale poeticii moderne. De la mica demonie a ironiei şi a circumspecţiei ţăranului nostru se ajunge la o exaltare în negativ, la o metafizică masochistă ce-şi interzice avînturile spre valorile pozitive, girate de divinitate, realizînd conştiinţa unei culpe, a unei delegitimări ontologice a creaturii. Alături de Ion Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ, George Alboiu, paladinii expresionismului rural şaizecist, Gheorghe Istrate ne înfăţişează un scenariu al luptei cu materia, care nu e decît o sensibilizare a luptei spiritului cu sine însuşi, cea dintîi uzurpîndu-l pe cel de-al doilea, azvîrlindu-l în zbuciumul autonegaţiei.

Relevant e raportul dintre materie şi spirit care dobîndeşte aci un caracter paradoxal. Pe de o parte, materia e resimţită ca un factor o