Dacă vom reuşi să facem un upgrade european agendei culturale deja existente la Iaşi (cu mult mai bogată şi diversificată decât pare la prima vedere!), adică dacă vom dezvolta cerinţa primară, esenţială, a Uniunii Europene, de a conferi o dimensiune europeană programelor noastre culturale atunci vom avea, pe lângă vectorul de dezvoltare regională pe care îl pot constitui investiţiile în industrii creative, o bază de plecare sănătoasă pentru a construi un dosar de candidatură cu şanse.
Am aflat că există, an de an, o capitală culturală europeană în martie 1996 când am condus, pentru prima oară, un proiect internaţional al Ministerului Culturii. În centrul Copenhagăi, în faţa primăriei, pe o larga esplanadă centrală, era un uriaş centru de informaţii turistice care dădea detalii atunci despre agenda manifestărilor culturale, artistice şi turistice care făceau din capitala Danemarcei, pe parcursul a 365 de zile, centrul cultural al Europei. Atunci mi-a încolţit ideea: de ce nu şi la Iaşi?
Pentru că într-un fel special această poveste este legată, de mai bine de cincisprezece ani, de avataruri profesionale, jurnalistice şi politice care mi-au condimentat existenţa la Iaşi, voi cere îngăduinţa cititorului ca să prefaţez această cronică săptămânală despre tribulaţiile dosarului nostru de candidatură pe care Ziarul de Iaşi s-a oferit, cu generozitate, să mi-o găzduiască, cu o introducere confesivă. Doar de acestă dată, pentru că, veţi vedea, povestea are tâlcul ei.
Era tot prin martie, la vreo trei luni de la Revoluţie... De la balconul Prefecturii, un profesor de istoria artei de la universitatea ieşeană îl introducea pe cel care urma să devină, peste două luni, preşedintele ales al noii Românii, celor peste o sută de mii de susţinători aduşi cu autobuzele din toate judeţele Moldovei (da, mai mulţi ca la concertul ZU) cu profeticele cuvinte: "Iliescu ap