15 mai a fost declarată în 1993, de către Adunarea Generală a ONU, zi internaţională a familiei. Sună bine, sună plenar şi sună normal, în cele din urmă, ca cea mai importantă alcătuire socială a omenirii să aibă o zi a ei, chiar dacă, la fel de normal ar fi ca ziua familiei să fie în fiecare zi, de la începuturi şi până în vecii vecilor, atât cât le-a dat Dumnezeu trai pe pământ „Popeştilor”, Ioneştilor”, „Grădinarilor”, „Balanilor”, „Mocanilor” etc. etc... şi tuturor milioanelor de familii din lume până la ultima spiţă. În ciuda unor teze cretine cum că uneori îţi ajungi ţie însuţi o viaţă întreagă, este mai mult decât un adevăr că n-am venit pe lume ca să fim singuri şi doar cei care au trăit aşa cunosc drama unei astfel de vieţi.
De fapt tânjim toată viaţa să fim ai cuiva şi altcineva să fie al nostru. Tânjim după ţâţa mamei, deşi n-o recunoaştem nici morţi, şi după ce împlinim ani buni de viaţă. Tânjim după îmbărbătarea tatii când deja noi înşine ne pregătim pentru viaţă copiii. Tânjim după soţi dacă s-au stins sau doar au plecat două zile în altă parte. Tânjim o viaţă după copiii plecaţi în lume şi tânjim după soră, după frate, după unchi şi mătuşi, bucăţi din sufletele noastre. Nu ne dăm seama, dar tânjim continuu după familia de ieri, de azi şi cea din viitor şi ne rugăm ca, în virtutea ADN-ului comun, toţi să tânjească după noi, ca într-un fel sau altul să rămânem împreună.
Dar câte dintre familiile de astăzi sunt într-adevăr unite? Câte astfel de „instituţii” au rezistat laolaltă bucurându-se şi ajutându-se laolaltă în anii aceştia de transformări economice şi sociale? Câte familii au reuşit să progreseze, să se împlinească, rămânând împreună „la bine şi la rău”, când tata a greşit, dar mama n-a avut răbdare să se întrebe de ce, când băietanul s-a rătăcit pe căi greşite, iar fata a rămas gravidă la 16 ani, când multe şi ciudate situaţii din
