S-a dus încă un Turneu final. Ce era de jucat s-a jucat, ce era de spus s-a spus. Aşa că: gata, destul, time-out! Pauză cu fotbalul, mai ales că vine Olimpiada. Numai că ar mai fi, totuşi, ceva de comentat. Ştiţi bine ce, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi. E o constatare, care duce la o întrebare, care nu duce nicăieri – după cum ne-a sugerat, magistral, Cristi Chivu. Constatarea, altfel uşor de făcut, e că s-a dus încă un turneu final pe care nu l-am cîştigat. Întrebarea fiind: „Pînă cînd?“. Răspunsul scurt: pînă Joi, cea de după Miercurea Ciuc. Răspunsul lung cere, după cum îi spune şi numele, ceva mai mult spaţiu. Şi nu exclude neapărat concluzia că, în fotbal, Miercurea Ciuc poate fi o zi a săptămînii. Călcătura destinului Esenţa de pînă acum a fotbalului românesc rămîne încapsulată, aproape ermetic, într-un meci al Naţionalei din 1975, jucat de Ziua Copilului. Meci după care mulţi au simţit că dau în mintea copiilor. Pentru o înţelegere corectă, să reamintim contextul. Trăgeam să ne calificăm la Euro ’76, în grupă cu Spania, Scoţia şi Danemarca. Echipa de bază: Răducanu-Cheran, Sătmăreanu II, Gabriel Sandu, Anghelini-Dinu, Dumitru, Dobrin-Crişan, Dudu Georgescu, Lucescu. Rezerve de lux: Balaci, Iordănescu, Radu Nunweiller. Un egal istoric cu spaniolii, pe Santiago Bernabeu (1-1, a marcat Crişan printre picioarele portarului Iribar) şi o corecţie judicios administrată danezilor (6-1, a înscris chiar şi Cornel Dinu) transformaseră România în favorită. O victorie cu Scoţia, acasă, era pasul decisiv spre calificare. În prima repriză, Dudu Georgescu („Gheata de Aur“ în acel sezon) deschide scorul magnific, dintr-o centrare perfectă a lui Mircea Lucescu. Dacă mai dădeam un gol, meciul era jucat. Şi, iată, destinul ne surîde, larg, exuberant, cu toţi dinţii: în repriza a doua, Gicu Dobrin scapă, singur-singurel, de la linia de centru. În buna tradiţie a vodevi