Am arătat în prima parte a intervenţiei că abordarea oficială din România a crizei financiare şi economice începută în 2008 este eronată. Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (Cum s-a produs criza?
Ce decizii au fostluate în prealabil? Cine le-a luat? A cui este răspunderea?) şi se izolează înabordare deficitul bugetar, ce este acuzat în mod exclusiv, de structurabugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcăriledin societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doareuristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Or, se vede prea bine, s-au luatdeja decizii de către guvernanţi (la început tăierea de salarii şi pensii, apoităierea de salarii şi mărirea TVA, iar acum, previzibil, se va impozita oriceconform acestui fel de a gândi), decizii care sunt de la început greşite.Aceste decizii nu dau rezultate nu doar pentru că ating interesele foartemultor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimănemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct devedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nupractică astfel de “soluţii”. Nu mă refer aicila experienţa diferitelor ţări, care este, de altfel, măcar în linii mari,cunoscută de public. Mă refer la abordările datorate celor mai calificaţi şiresponsabili economişti preocupaţi de crize, mai cu seamă de criza izbucnită în2008. îi am în vedere aici pe Galbraith, Krugman, Attali. Cum se abordează,aşadar criza, considerând deficitul bugetar, structura bugetului, economia,societatea ca sfere desigur autonome, dar, totuşi, legate în economia reală? Deja Galbraithobserva că în economia de piaţă dezvoltată (odată cu mari concentrări de putereeconomică) există tendinţa de a se escamota realitatea actorilor economici şide a se scoate în relief managementul (vezi John K. Galbraith, The Economics ofInnocent F