E foarte probabil ca toate mişcările ce-au schimbat faţa lumii să fi fost anunţate, pregătite, dacă nu cumva chiar declanşate de fapte d-astea mărunte. Nu de tot mărunte, ci dintr-acelea care pe moment par a nu avea nici o noimă, dar care, analizate mai târziu la rece de către oameni inţelepţi, nu aşa ca el, se dovedesc a fi flama ce a aprins butoiul cu pulbere. Dacă luăm ca un exemplu ce se petrece acum, sigur e că lumina istoriei viitoare le va afla altceva decât sunt. Iată, să luăm acest mărunt fapt că nu se mai găseşte votcă. Este el un fapt mărunt? Tăicuţul, drăguţul de Mişa, crede că omului, mujicului mai ales, i se intunecă mintea dacă bea şi el, acolo, o duşcă, după slujbuliţă, şi nu mai e in stare să vadă limpede drumul. Nu drumul către casă, că p-ăsta il ştie fiecare şi legat la ochi, ei toţi sunt precum caii ăia care se intorc la grajd chiar dacă şi el, şi gospodarul trag un pui de somn mai acătării, e vorba de calea cea măreaţă pe care merge intregul popor şi nu e voie să calce vreunul pe alături sau să-l descalţe pe cel din faţa lui. Mişa, săracu’, nu ştie că, dimpotrivă, mujicului i se luminează ochii, braţul e mai ager şi mintea mai isteaţă, glasul mai hotărât şi inima mai vitează după o sticluţă, fie ea şi băută in trei. Fără votcă, bietul de Ivan devine trist, apatic şi-l apucă pustiul, bate crivăţul prin sufleţelul lui, tânjeşte şi se usucă de dor. Si ce nu a mai aflat tăicuţul lor este că dacă nu se mai bagă votcă, dacă prin complexe, prin crâşme şi ceainării nu mai e strop din agheazma cea de toate zilele, asta nu inseamnă că nu se mai bea. Oh, se bea, se bea mult, mult mai mult, dar cu mai multă infrigurare şi uneori in foarte mare silă! De ce să nu bei cu bucurie dacă tot e să bei, să ţi se aline şi ţie inimioara şi viaţa, oftând de plăcere şi nu de grija că amărâta aia de sticluţă se termină, ori că iar vine tov. Volodea şi iţi confiscă ba