Punctul critic Nu stau acum sa fac teoria prostiei, sa reiau vorbele de duh ultracunoscute ale lui Caragiale, Einstein sau pe ale cinicului La Rochefoucauld, nici sa trimit la eseurile unor Manolescu, Paleologu, Plesu, la studiul lui André Glucksmann sau la atitea altele. Remarc atita: ca fiecaruia dintre noi, indiferent de stofa profesionala sau de pregaatire, de nivelul de cultura, de educatie s.a.m.d., ni se intimpla, si nu tocmai rar, sa platim obolul prostiei. Sintem prosti frecvent, iar acest lucru este benefic, pentru ca ne mai odihnim mintea. De fapt, in majoritatea timpului ne complacem intr-o onorabila mediocritate, iar puseurile de inteligenta nu sint decit concesii pe care prostia ni le ingaduie. Eu unul am acceptat de mult acest lucru: nu poti fi inteligent mereu, e obositor nu numai pentru tine, ci mai ales pentru ceilalti. Apropiatii imi cunosc derapajele in acest sens si trebuie sa marturisesc ca am pierdut de la o vreme obiceiul de a ma rusina de momentele mele de prostie. Oricum, cred ca antidotul care ne ajuta sa nu fim mai mereu ridicoli este umorul, disponibilitatea de a ne accepta metehnele, de a nu ne speria de ele si, mai important inca, obiceiul de a ne relativiza reusitele. Pledez, ciudat, ar spune cineva drag mie, pentru moderatie; nimic din ce e excesiv nu e rezultatul inteligentei, pentru ca lezeaza bunul simt. Prin urmare, atunci cind facem pace cu propriile accese de caraghioslic, cind ni le asumam si chiar ne amuzam constientizindu-le, sintem cumva salvati de ridicol. Si nimic nu e mai ridicol decit sa te crezi deasupra ridicolului. Lucrurile se complica atunci cind prostia capata staif si cind se gasesc unii care sa o promoveze si sa o propuna ca model. Am fost, acum vreo saptamina, martorul, redus subit la tacere, al unei scene care intrece in imbecilitate orice alta concurenta. Stim cu totii, oricit de abstrasi din cotidian ne-am da